Drept & Internet - noutati si opinii

Mi-am aruncat un ochi doar într-o doară peste protocolul dintre SRI și Parchetul General făcut public vineri, pentru că nu am crezut că voi găsi ceva interesant. Cu toate acestea două aspecte mi-au sărit în ochi:

1. SRI și-a extins domeniul de competența printr-un “protocol” la infracțiunile grave.

În mod special – având în vedere rolul jucat de fosta Securitate - în momentul în care s-a făcut legea SRI (14/1992), i s-au luat orice atribuții de investigare penală și a fost lăsat doar cu “culegerea de informații”, cu excepția infracțiunilor cu privire la securitatea națională și terorism.

Deci adăugarea la colaborare pentru “infracțiuni grave” este pur și simplu o extindere a domeniului de competența dincolo de orice lege. (termenul de infracțiune gravă este definit prin legea 31/2002 art 2 (b) si este o listă extrem de lungă – redusă nițel în 2012). (a scris mai pe larg Georgiana Iorgulescu de la CRJ)

2. SRI- ul avea acces la toate datele de trafic fără limită. Le dădea și altora.

Mi-a sărit în ochi si art 37 al Protocolului:

Parchetul sau parchete teritoriale pot solicita, în scris, Serviciului stabilirea istoricului poziției geografice și caracteristicile tehnice (IMSI, IMEI) al terminalului mobil, în conditiile legii speciale.

N.b: Sublinierea le aparține autorilor documentului!

Aceste date sunt date de trafic informaționale, nu date de conținut, dar care – așa cum am mai precizat în nenumărate rânduri pe acest blog – ridică niște probleme deosebite dpdv al protecției vieții private. Dacă veți să vedeți cum arată în practica aruncați-vă un ochi aici.

Din câte deduc din data documentului, acesta a fost semnat la 4.02.2009 de către Parchet, moment în care era în vigoare legea 298/2008 (care ar trebui sa fie acea lege specială) privind păstrarea datelor de trafic informațional (ce a fost ulterior declarată neconstituțională la 8.10.2009). Aceasta înseamnă că exista deja o procedura legală (în art 16) care prevedea accesul procurorilor la datele de trafic, prin aprobarea instanței și prin obținere de la operatori, în vreme ce SRI avea un cec în alb (în art. 20, de altfel unul din motivele declarării neconstituționalității legii) de care se vede că a profitat la maximum. (și nimeni nu stie dacă nu mai profită și astăzi).

Întrebarea logică urmează:

Dacă procurorii aveau un instrument legal de acces legal la date prevăzut destul de clar în art 16 și care prevedea cum pot obține datele de la operatori, atunci de ce aveau nevoie de “ajutorul SRI”?

Cred ca sunt 2 posibile răspunsuri:

1. Ajutorul SRI în accesul la datele de trafic era necesar din motive de timp și certitudine. Pe de o parte operatorul nu știa de accesul la datele de trafic si deci o posibilă atenționare a persoanelor vizate (care oricum ar fi fost o infracțiune) ar fi fost imposibilă. Pe de altă parte dacă SRI avea deja toate datele (adică nu trebuia să le ceară), probabil accesul la ele ar fi fost mult mai rapid.
SAU
2. Ajutorul SRI în accesul la datele de trafic era necesar pentru că nu puteau fi obținute legal. Deci în loc să apeleze la procedura din art 16, procurorii erau interesați de datele de trafic în mod informal fie pentru că un mandat nu ar fi fost dat de către judecător, fie pentru că de fapt nu doreau să le folosească în rechizitoriu, ci erau informații utile pentru alte scopuri: de la presiune pe inculpat să recunoască faptele (în varianta optimistă) până la șantaj (în varianta pesimistă).

Cert este ca în ambele cazuri protocolul ne demonstrează un singur lucru: că este inutil să se stabilească proceduri legale pentru a asigura drepturile și libertățile fundamentale în accesul la date, dacă ele nu sunt dublate de măsuri de verificare ca procedurile să nu pot fi driblate cu ușurința.

Nici măcar nu mai pun întrebarea dacă această activitatea ar fi trebuit să fie sistată, iar protocolul actualizat, după decizia CCR din 8 octombrie 2009. Dar înțelegem poate cu alți ochi presiunile pentru a fi adoptată o noua lege pentru păstrarea datelor de trafic.

Întorcându-ne în prezent, nu putem să notăm că chiar dacă nu avem acum o lege de păstrarea a datelor de trafic, întreg sistemul de acces la datele operatorilor, ca și la interceptări telefonice – dacă este să extindem discuția – este lipsit de orice măsuri legale, tehnice și practice de protecție, mai ales dacă ele pot fi modificate printr-un protocol secret. Adică sistemul actual un cec în alb pentru abuzuri. Iar exemplele recente din Georgia și Macedonia ne arată că de fapt e doar o problemă de timp și nivel de moralitate a celor ce au acces la sistem pentru a exploata sistemul după cum doresc.

Din păcate nu cred ca încă suntem în fața unei discuții sincere și credibile despre măsurile de siguranță pe care un astfel de sistem trebuie să le aibă, câtă vreme majoritatea vocală ce critică sistemul actual – de obicei pe la TV – nu doar ca au procese pe rol și deci un interes direct în a scăpa basma curată, dar și amestecă dezinformări cu fapte reale, de iese un fel de Caragiale 2.0 amestecat cu un Dadaism post-modernism. Deci varză.

Așă că scriu nota asta pentru viitor. Ca să fie.

PS: Mi se pare extrem de interesant ca chiar seful DNA din acea perioada spune ca unele dispozitii din acel protocol erau ilegale.

Un nou proiect de lege vrea să reglementeze “economia de acces” în România. Adică – mai pe înțelesul tuturor firme – Uber, AirBNB, Indiegogo, Freelancer.com și altele asemenea au nevoie de mai multe reguli.

E un moment bun să discutăm ideea. Proiectul este pe masa Comisiei de ITC, iar în 26 aprilie va fi o dezbatere (probabil prima și ultima) pe acest proiect de lege. Dacă vă considerați afectați și vreți să participați, cereți acest lucru la adresa de e-mail cti AT cdep PUNCT ro.

Dar eu personal aș prefera să avem un context mai larg și nu să luăm doar exemplul companiilor amintite de mai sus, ca să răspundem la niște întrebări esențiale.

De ce am vrea să reglementăm serviciile online?

Principiul pus în practică de legea 365/2002 în România și de directiva de e-commerce în Europa este relativ simplu: serviciile online (denumite servicii ale societății informaționale) nu se autorizează în prealabil. Acum pare și logic, dar în anul 2000 era mai vag: cum ar fi fost ca cineva care vrea să facă un site de orice tip să treacă printr-o comisie de birocrați ca să primească o autorizație?

De la orice principiu, există și excepții unde există reglementări mai laxe sau mai stricte – de la zona de protecție a consumatorilor în contractele la distanță până la emiterea de monedă electronică – cu sancțiuni în consecință (de la amenzi până la neprimirea unei autorizații de a fi furnizor de monedă electronică).

Ei, bine noua reglementare identifică o altă categorie, denumită generic „economie de acces”, care ar trebui să fie reglementată. De ce ar trebui reglementată? Nu este deloc clar. M-aș fi așteptat să fi fost identificate niște probleme (sau relații sociale) pe care aceste noi economii le creează și care, după cum s-a dovedit, practic nu pot fi rezolvate altfel decât printr-o lege. În afară de conflictele dintre Uber și taximetriști, n-am auzit în spațiul public românesc o altă nemulțumire clară.

Ce vrem să reglementăm din serviciile online?

• Este nevoie de o reglementare transversală (care să se refere la „toți găzduitorii de conținut”, așa cum prevede art 14. din legea 365 sau la toate magazinele online, cum face OUG 34/2014) sau ai nevoie de o abordare sectorială?
• Nu cumva este nevoie de o mai bună definire/regândire a serviciilor de taxi?
• Oare nu dorim să fie reglementate (mai dur sau mai lax) și condițiile de cazare?
• Are rost sa avem o reglementare care să privească serviciile de crowdfunding (sau poate întâi să le lăsăm să crească puțin)?
• Dar reglementarea unui intermediar de tip B2B, cum este freelancer.com?

Cum vrem să reglementăm serviciile online?

Dacă avem un răspuns la întrebarea precedentă, ar trebui să vedem cum anume se dorește reglementarea. Este normal să impun niște obligații care oricum există în alte legi (de ex., protejarea datelor personale prin Legea 677/2001, securitatea informatică, plata taxelor pe care le datorează)?

Pentru obligațiile suplimentare, nu cumva ele îi schimbă companiei modul de business din găzduitor în terț de încredere (de exemplu „să verifice autenticitatea și conformitatea documentelor”)? Nu cumva ele trebuie să schimbe conduita unui furnizor? (de tipul „să dețină documente care să autentifice caracteristicile bunului”)?

Și dacă reglementarea creează un rol care de fapt nu există, cum ar fi „suportul local al platformei tehnologice”? Deci ar trebui ca Indiegogo, de exemplu, să facă un contract cu o firmă românească? Serios?

Și care sunt sancțiunile? Amenda contravențională să zicem că ar putea să aibă un sens, dar cum s-ar aplica „interzicerea funcționării platformei tehnologice”? Facem o listă neagră pentru ISP-iști? Angajăm polițiști ai Internetului care să-i prindă pe acei furnizori din România care o folosesc ilegal?

Ce rezultate ne așteptăm să aibă reglementarea?

În fine, deși proiectul vorbește chiar în primul articol de „promovarea și sprijinirea domeniului” , din text nu reiese nicicum acest aspect, pentru că vorbim doar de obligații și sancțiuni. Inclusiv partea de autoreglementare de fapt nu este așa ceva (pentru că spune doar că termenii și condițiile vor fi aplicabile și apoi se impun iar obligații).

Realist vorbind, niciuna dintre aceste platforme care deja există nu au în România cine știe ce piață importantă, deci reacția instinctivă ar fi probabil să plece sau să refuze să accepte furnizori din România. În unele cazuri, cum ar fi Freelancer.com, probabil că ar duce la limitarea a mii de mici profesioniști să își găsească clienți. Sau să învețe să folosească un VPN. Sau să plece din țară.

Ceea ce poate nu ne dăm seama acum este că o astfel de lege închide ușa în nas oricărui viitor serviciu care ar putea fi făcut de vreun inovator român. Sau îi zicem să plece în Marea Britanie sau în SUA, pentru că aici e riscant.

Și atunci revenim la întrebarea inițială din titlu: Servicii online de tipul Uber și AirBnB: vrem reglementare, autoreglementare sau doar să plece?

Deocamdată, prin acest proiect de lege, se pare că vrem să plece toți și să creăm bariere pentru alții ca ei în viitor.

Poate o soluție mai bună ar fi să identificăm întâi problemele și apoi să discutăm aspectele de mai sus. Și dacă încercăm o autoreglementare sau co-reglementare, ar trebui să le expunem problemele celor din industrie și să înțelegem cum le văd ei rezolvate. Asta dacă dorim să rezolvăm problemele de fond.

Articol publicat si pe blogul Trusted.ro.

Textele proiectului actual:
Expunerea de motive a legii   em894.pdf
Textul adoptat de Senat   em894.pdf

Ministerul Comunicațiilor și Societății informaționale pune pe pagina de proiecte de acte normative un nou proiect de lege (datat 6 septembrie 2016) care propune, pentru a cincea oară, ca toți cetățenii români care cumpără cartele pre-pay să își dea datele de identificare. Proiectul de lege, ca și expunerea de motive  dar și modul ascuns în care l-au publicat (informația nu apare pe prima pagina la zona de Ultima Oră, ca de obicei) nu fac decât să dovedească că de fapt nu contează argumentele și decizia este luață.

Să fim clari:  știam din diverse surse că se pregătește un nou proiect de lege pe acest subiect. Știam de cel puțin un an jumătate ca există "un grup de lucru de experți" care lucrează pe acest proiect. Știam că SRI-ul, care a susținut public și proiectele trecute, deși fuseseră depuse de niște parlamentari sau MCSI, insistă pe acest subiect. Ba chiar îin urma unei scrisori deschise am fost invitați la guvern șă discutăm pe aceaste teme. Deci îl așteptam.

Dar textul propus și mai ales expunerea de motive este un model cronic de lipsă de respect pentru instituții și drepturi fundamentale - Curtea Constituțională sau Curtea Europeană de Justiție. Să vă explicăm:

• Guvernul actual face mare tam-tam legat de transparență. Dar până acum pare că incurajăm un formalism al transparenței (adică hai să publicăm pe o pagină web legea), fara să ne intereseaze fondul (propui legea și faci întâlnri pentru că chiar te interesează opinia altora). La întâlnirile de acum 1 an sau de anul acesta am insistat că dacă se propune așă ceva, ar trebui să fim macar informați, dacă nu cumva consultați atunci când un astfel de proiect de lege este propus. Ei bine, noi n-am fost. Nici vreuna din organizațiile care au ceruut acest lucru. Dar expunerea de motive a legii susține că au fost astfel de întâlniri. Mai mult, am aflat de la un amic care mai verifică din când în când pagina web cu proiecte de acte normative de la MCSI - că altfel nu ai cum să știi ce se intâmplă. #fail1


• Înțelegem din textul expunerii de motive că "grupul de experți" care a scris-o are noțiuni avansate de securitate, dar să nu mențîonezi decizia Curții Constituționale de acum 2 ani exact pe acest subiect șî în schimb să mențîonezi o opinie neoficiala a CNCD e dovada de impotență juridică. Ierarhia actelor normative și instituțiile juridice și rolul lor se învață în anul 1 într-o facultate de drept. Asta, evident, daca treci pe la cursuri.  #fail2


• Faptul că nu există niciun studiu de impact asupra drepturilor omului îl putem pune pe lipsa de competență, dar faptul că prin textul propus legii ignori complet decizia CCR și nu menționezi că drepturile omului vor fi afectate prin noua lege, este fie rea intenție sau tupeu nemărginit. La fel este și ignorarea deciziilor Curții Europene de Justiție care privesc modul în care un act normativ de colectare masivă de date personale trebuie să respecte dreptul la viață privată - Digital Rights Ireland (C-293/12 și C-594/12) și Schrems (C-362/14). De altfel chiar ieri avocatul general al UE a scos o nouă opinie pe un caz similar (transferul de date personale ale pasagerilor între Canada și UE). Nu mai vorbim de numeroasele studii pe aceste teme.Evident, pentru asta trebuie să vrei să citești și să întelegi. #fail3.


• Să mai zicem și că impactul economic al proiectului este considerat a fi 0, de parcă colectarea și păstrarea datelor a 12 milioane de cetățeni e rutină si nu costă niciun leu? #fail4


• Pe fond, efectiv nu avem ce discuta - proiectul încalcă flagrant ceea ce a spus CCR acum 2 ani de zile, iar cum ar trebui justificat un astfel de proiect am mai zis deja - la celelalte 4 tentative eșuate. Și mai ridicol este că proiectul este total ineficient - dacă vrei să folosești o cartele pentru a discuta infracțiuni oricum poți să le cumperi pe numele altuia, așa cum am mai explicat.#finalfail

Mai există și posibilitatea sabotajului din interior - cine a scris proiectul a vrut să-l facă astfel încât să fie sigur că nu o să treacă niciodată testul de neconstituționalitate. În acest caz, a reușît deplin!

PS: N-am mai scris pe blogul asta, pentru ca e mai mult o chestiune de implementare a legii, dar daca n-ati auzit faimosul proiect SII Analytics, e bine sa cititi despre cel mai mare proiect de supraveghere generalizata din Romania. Asa, macar sa stiti ca exista…

Astăzi, 1 iulie 2016 intră în vigoare Regulamentul UE 910/2014 (numit și EIDAS) care practic stabilește noile reguli unitare la nivel european cu privire la semnătura electronică și alte servicii adiacente (Secțiunea 4 și următoarele). Regulamentul este un instrument juridic al Uniunii Europene de directă aplicare, astfel incât legile naționale care contravin acestuia sunt de facto abrogate.

Astfel, eu zic că sunt 5 mari chestiuni pe care le stabilește Regulamentul EIDAS (și multe mai micuțe sau de nișă) și care au importanță pentru Românnia:

1.  Regulamentul consacră mai clar principiul că toate semnăturile electronice și toate documentele electronice au efecte juridice și nu pot fi respinse ca probe doar din motivul că sunt sub formă electronică sau că ar trebui să fie calificate. ( Art 25 (1) și Art 46). Regulamentul păstrează și principiul libertății furnizării serviciilor.


2. Regimul juridic al semnăturilor electronice calificate este mai precis - aceasta are efectul juridic echivalent al unei semnături olografe. (Art 25 (2)) Semătura calificată este practic “semnatura electronica extinsa, bazata pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat” din legea 455/2001. Atenție mare însă  - așa cum am mai explicat și mai demult  - aceasta nu înseamnă că doar semnătura electronică calificată poate fi folosită pentru a semna documente electronice - toate tipuri de semnături electronice definite de regulament (Art 3 pct 9, 10 și 11 - respectiv semnătura simplă, avansată - ea fusese denumită extinsă în legea 455-  și calificată) pot fi folosite pentru a semna documente electronice, regimul juridic putând fi stabilit prin legislație, la nivel contractual sau de facto. Așa cum spune principiul de la primul punct, ele nu vor putea fi respinse de o instanță pe principiul că nu sunt calificate, dar instanța va trebui să vadă - de la caz la caz si în funcție dacă cealaltă parte le contestă sau nu -  în ce măsură acestea pot asigura identitatea semnatarului. În mod normal acest lucru s-ar face printr-o expertiză tehnică.


3. Pe lângă semnăturile electronice, a apărut și termenul de “sigiliu electronic” - care este practic semnătura electronică a persoanei juridice.  (secțiunea 5)


4.  Stabilirea în RegulamentuL EIDAS a unor reguli specifice pentru mărcile temporale electronice face ca legea 451/2004 să se refere de fapt doar la mărcile temporale electronice calficate. (secțiunea 6)


5. O parte din dispozițiile legii 455/2001 și legea 451/2004 sunt practic abrogate, ele fiind înlocuite de textul din Regulament cu privire la aceste aspecte.

Pentru alte detalii va recomand să lecturați textul integral al Regulamentului EIDAS, inclusiv partea de considerente introductive care explică mai clar anumite aspecte.

Update 24.05.2016 - ANSDPCP anunta ca au amendat ANAF cu 16 000 de RON, dar nu dispun stergerea datelor publicate ilegal. Deci problema ramane. Cel putin dpdv al raspunderii civile delictuale, fapta ilicita este dovedita.

ANAF a publicat zilele trecute pe Internet o bază de date cu aproape 200.000 de cetățeni români care ar avea datorii de peste 1500 de RON către fisc. Chiar dacă este o măsură care deocamdată a făcut deliciul presei pentru numele de personalități care au datoriii la fisc, problema este de o gravitate imensă, în opinia mea, încălcând în mod flagrant principiile prelucrării datelor personale.

Sunt 2 categorii majora de probleme:

A. Probleme juridice

• Scopul prelucrării datelor personale de către ANAF este “a colecta și gestiona eficace și eficient impozitele”. În acest sens nu există nicio motivație rezonabilă de a publica așa numite “liste ale rușinii” pe Internet – ceea ce contravine principiului colectării datelor cf pentru “scopuri determinate, explicite și legitime” - Art 4 (1) b – legea 677/2001
• Publicarea “listelor rușinii” nu este legală, conform practicii ANSPDCP – vezi si Rapoartele autoritatii pentru detalii- cazurile CNAS, primarii (raport 2011 - pag 17-21), dar și în cazul sectorului privat (aici au fost mai multe cazuri)
• Fiscul este constant în a încerca să publice datele persoanele ale debitorilor pe Internet încă din 2007 - prin publicarea pe Internet a numelor debitorilor, chiar dacă au domiciliul cunoscut. Astfel Curtea Constituțională are cel puțin 3 decizii în care îi explica că nu poate pune informații personale pe Internet doar pentru că așa vrea - iar textele adoptate în acest sens încalcă prevederile constituționale. De altfel, siderată de faptul că este a treia decizie a CCR exact pe același subiect, în decizia 536/2011, Curtea Constituțională precizează într-mod politicos, dar ferm să nu mai insiste cu dispoziții legale în același sens și să înceapă să respecte Constituția.
• ANAF este la fel de constant în a nu înțelege de ce trebuie să protejeze datele personale pe care le administrează – astfel încât a creat si jurisprudența la Curtea Europeană de Justiție în cazul Bara - care explică clar că instituțiile publice nu pot să-și schimbe datele cetățenilor între ele doar penrtu că așa vor ele.

• Faptul că ANAF nu înțelege ce înseamnă publicarea într-un spațiu deschis la Internetul rezultă și din răspunsul dat către colegii de la AvocatNet pe un articol similar. Pe scurt, ANAF consideră că este o incalcare a vietii private, dar este minoră. Ca singur argument este o decizie a Comisiei pentru Drepturile Omului din 1985 cititi textul integral nu doar rezumatul de pe prima pagina!) care, evident că nu vorbește despre publicarea pe Internet (care în 1985 era încă în scutece, iar www nici nu exista), ci despre conflictul între publicarea informației cu privire la o datorie către fisc într-un Registrul public vs. legea accesului la informații publice. Ori echivalentul acelui mecanism în 2016 nu este publicarea pe Internet, ci a acorda acele date persoanale dacă cineva îți face o cerere pe Legea accesului la informațiile publice 544/2001.. Ori de fapt acest aspect a fost clarificat deja de decizia ICCJ 37/2015, care explică ca numele și prenumele trebuie anonimizate pe accesul la informații publice.

• Nici ANAF și nici Cancelaria Primului Ministru (care administreaza portalul data.gov.ro) nu reușesc să înțeleagă - deși am avut nenumărate discuții pe această tema cel puțin pe partea de date deschise - că datele cu caracter personal NU pot face obiectul datelor deschise, nefiind date care pot fi reutilizate liber, ci au un regim juridic specific. Asta chiar e trist pentru data.gov.ro

2. Argumente de bun simț:

• Întreaga acțiune nu face decât să sublinieze atitudinea de dispreț cu care imaginea ANAF pare deja pecetluită în relația cu cetățenii. ANAF-ul trebuie să înteleagă că cetățenii, chiar și cei care par a nu-și plăti datoriile către stat, sunt cetățeni onești și de bună credință până la proba contrarie (adică au aflat si recunosc datoriile respective sau au fost obligați de o decizie judecătorească definitivă și irevocabilă);
• ANAF îi pune în aceiași oală (adică bază de date) pe 200 000 de cetățeni, indiferent de motivele sau circumstanțele pentru care sunt acolo: săraci, neplătitori de rea credința, mamă de 10 copii care nu are bani, țepari, prostituate care nu-și plătesc amenzile, persoane care nu știau că sunt datori la fisc, șomeri, oameni care au plecat din țară de 10 ani, persoane decedate sau cine știe ce categorii la care eu nu mă gândesc.
• Și mai grav este că tot în acea bază de date sunt și persoane care au contestat în instanța sumele respective (din diverse motive), ceea ce înseamnă că nu sunt de acord cu ceea ce ANAF le impută. A publica aceste date personale reprezintă o sfidare a instanțelor și rolului lor într-un stat de drept.
• Ceea ce face de facto ANAF prin acel document este o prezumție de vinovăție pe care o aruncă asupra acelor persoane, deși nu există nicio dovadă că acele persoane știu măcar de alegații pe care le aduc.
• O dată ce le-ai publicat pe Internet într-un format deschis, oricine le poate folosi în orice alt scop. Ideea că ai putea să mai corectezi sau ștergi datele deja publicate este o utopie, deci au făcut deja un rău pentru 200 000 de persoane

În concluzie nu pot decât să sper că in ceasul al 15-lea autoritatea pentru protecția datelor va interveni în această problemă. Daca ar fi în vigoare noul Regulement pentru protecția datelor, aș cere public și o amenda de 20 de milioane de euro. Dar pe care să o plătească șefii ANAF.

Până atunci îi impulsionez pe cei care apar pe acea listă să își apere drepturile – fie pe legea 677/2001, fie pe codul civil. Avantajul unei acțiuni pe codul civil este că puteți cere și despăgubiri – lucru absolut logic, mai ales dacă ați contestat sumele în instanță sau ați apărut eronat în listă. Dacă acționați pe dreptul de opoziție (vezi aici formular ajutător), nu uitați să cereți cf art 15 (4) și lista terților cărora le-au fost dezvăluite datele dvs. personale, răspunsul promițând să fie unul delicios.

Cea mai gravă problemă este însă cea de imagine – faptul că una din cele mai mari colecționare de date persoanale ale cetățenilor României își permite nu doar să facă o asemene acțiune fără o reacție promptă din partea autorităților competente duce în derizoriu orice discuție cu privire la protecția datelor personale în România.

PS: Recunosc în schimb că anumite informații de acolo pot fi considerate de interes public, dacă vorbim de accesul la informație – dar aceasta nu justifică în niciun mod publicarea întregii liste, cu atât mai mult într-un format reutilizabil și indexabilă de motoarele de căutare.

Am fost astazi la dezbaterea “Garantii legale pentru respectarea drepturilor omului în cadrul metodelor speciale de supraveghere”.

Două chestiuni:

1. Prezentarea făcută la eveniment referitoare la garanții - în principal m-am referit la cele de transparență și tehnice - legate de activitatea de interceptări (mai multe detalii despre eveniment vezi aici). E doar o încercare rapidă, pentru că nu am avut prea mult timp pt cercetarea în detaliu a subiectului, dar sper să fie mai degrabă un input bun de discuție (evident, dacă se vrea…):

2. Am aflat la dezbatere de două cazuri șocante povestite de judecători legate de interceptări:

• In primul dintre ele un judecator a primit o inregistrare audio pe CD, ca rezultat al unei interceptari. Doar ca fisierul respectiv nu a putut sa fie redat pe niciun calculator al instantei. Motivatia - atat a organului care asigura “suportului tehnic", cat si a departamentului tehnic al instanței - “nu avem softul”. :-)
• In al doilea caz un alt judecator a povestit cum au decis sa nu se bazeze doar pe transcrierea interceptarii, ci sa si asculte fisierul audio. Au ascultat partea indicata - vrei 20 de minute - si au avut supriza ca este inregistrata … doar muzica populara.

Nu stiu cum sunt altii, dar cand aud povestile astea, ma gandesc ca niste oameni ar fi trebuit sa-si dea demisia. Cel putin.

Iar prezentarea mea e un SF din alta lumea fata de realitate…

Am rezistat aprope o saptamina sa comentez toate urgentele legate de a cincea tentativa anuntata pentru înregistrarea cartelelor pre-pay, profitata a fi impinsa pe agenda politică de atentatele de la Bruxelles.

Am profitat de mesajul de ieri al premierului Ciolos pentru (inca) o invitatie la argumente, studii si analize. Si nu doar ne trebuie x sau y, pentru ca asa vrea A sau B. Scrisoarea deschisă completă mai jos. Astept cu interes și răspunsul!

Domnule Prim Ministru Dacian Cioloș,

Ați zis ieri o vorbă mare: “Cred că e important să ne învățăm în societatea românească să discutăm așezat și să luăm decizii în cunoștință de cauză.”

Și noi credem la fel. Și noi așteptăm cu interes vremea când o să discutăm așezat. Cu argumente și fapte. Cu analize de impact serioase, bazate pe cifre. Cu atenție la impactul asupra drepturilor fundamentale pentru proiectele de lege care au fost deja declarate cel puțin o dată neconstituționale.

Dar, din păcate, ce am văzut în ultimele 2 luni este departe de declarația dvs.

Vă reamintim:

1. După declarația dvs referitoare la înregistrarea cartelelor pre-pay, ministrul pentru Comunicații și pentru Societatea Informațională a anunțat că proiectul va intra într-un ”regim de avizare rapid. Toate chestiunile legate de neconstituționalitate au fost eliminate.” Nu s-a anunțat nimic de vreo dezbatere publică. Nicio analiză de impact asupra drepturilor fundamentale. Nimic despre studiul de impact cu privire la cum va afecta industria. Nu am înțeles nici cum un terorist nu va putea să dea 3 lei unui om al străzii cu buletin ca să-i cumpere o cartelă. Așteptăm dezbaterea reală cu argumente.
2. În urmă cu aproximativ două săptămâni, Guvernul dumneavoastră a reușit contraperformanța de a adopta un nou tip de act normativ – Ordonanța de Urgență a CSAT cu privire la interceptarea comunicațiilor, într-un timp demn de un record mondial – o singură zi. Nici acolo n-am văzut o dezbatere, ci doar un proiect ieșit pe surse, iar proiectul era diferit de ce ați publicat ulterior în Monitorul Oficial. Ați anunțat apoi că “este nevoie de o amplă dezbatere publică pentru organizarea unei instituții responsabile pentru punerea în executare a supravegherii tehnice.” De atunci a fost liniște pe acest subiect. Așteptăm dezbaterea reală, cu argumente.
3. Acum puțin peste o lună, s-a încheiat dezbaterea publică privind legea securității cibernetice. Încă nu s-au publicat răspunsurile punctuale la cu propunerile avansate, dar deja ministrul societății Informaționale a participat la o conferință în care a explicat cum se va implementa legea (ca și cum proiectul nu ar putea suferi modificări în Parlament). De asemenea, am aflat deja că proiectul va ajunge în Parlament undeva în luna aprilie și că trebuie să fie “discutat în regim de urgență.” Nicio vorbă despre cele șase puncte concrete de neconstituționalitate pe care le-am tot adus în discuție. Pare ca unii politicieni cred că rezolvarea acestora se face prin corectarea virgulelor într-un text. Proiectul de lege prevede un impact bugetar 0 și un impact asupra sectorului privat care este tot 0. Dar un calcul empiric și parțial, dacă ne uităm doar la obligația de audit, ne duce la cel puțin 1000 euro x 400.000 firme = 400.000.000 euro/an doar pentru sectorul privat (art 18. alin 1 din propunerea de lege). Așteptăm dezbaterea reală cu argumente și cu participarea tuturor celor afectați.

Domnule Prim-Ministru, dorim să fim profesioniști și să facem ca la Bruxelles – nu cu informații prin presă că există un grup de lucru interministerial care lucrează, ci cu documente și argumente concrete despre proiectele de lege care pot afecta drepturile fundamentale ale cetățenilor. Dorim să discutăm cu documentele pe masă despre:

• Analiza de nevoi care să conțină inclusiv
• Studiu de impact asupra drepturilor omului (practică CEDO, CEJ, CCR, garanții, urmărirea scopului legitim, necesitatea într-o societate democratică, proporționalitatea cu scopul urmărit)
• Impactul real asupra bugetului
• Impactul real asupra sectorului privat
• Eventual analiza cadrului similar european și mondial, dacă este cazul.
• Textul politicii publice propuse, cu variante de adoptare posibile și efectele lor.
• Stabilirea unui calendar ferm de dezbateri publice – online și offline.

După cum spuneam, așteptăm dezbaterea reală cu argumente pentru toate proiectele de mai sus. Pentru primul pas, așteptăm calendarul discuțiilor așezate.

Cu respect,

Bogdan Manolea, Asociația pentru Tehnologie și Internet (ApTI)

Ioana Avădani, Centrul pentru Jurnalism Independent

Mircea Toma, ActiveWatch

Georgiana Iorgulescu, Centrul de Resurse Juridice – CRJ

Mihail Bumbeș, Miliția Spirituală

Maria-Nicoleta Andreescu, APADOR-CH

Ovidiu Voicu, Centrul pentru Inovare Publică

Elena Calistru, (Asociația) Funky Citizens

Cătălin Hegheș, Asociatia pentru Minți Pertinente – AMPER

Ca un follow-up la insemnarea anterioare se pare ca am avut dreptate in cinismul meu si a fost mai important să avem un OUG rapid si nu o discutie asezata.

Ca OUG-ul adoptat peste noapte are probleme majore, nu este nicio surpriza - sunt mai multe articole care deja abordează problema pe toate fatetele importante:

• OUG-ul este neconstitutional, ca și conținut - dar si ca și formă. Vezi detaliile în articolul lui Codru Vrabie
  si cel al Georgianei Iorgulescu
• SRI-ul castiga mai multa putere. Vezi articolul lui Dan Tapalaga
• daca va intereseaza efectele deciziei pentru cazurile pe rol (o discutie mai tehnica dpdv juridic)- vedeti articolul lui Cristi Danilet sau Mihai Hotca

Eu continui să cred că dacă vrem ca Decizia CCR sa aibă și un rezultat corect, iar pe de alta parte MJ-ul să își mai spele din rușine, atunci soluția ar fi să avem o discuție așezată (și complexă in același timp) despre garanții tehnice și juridice a unui sistem functional pe termen lung.

Altfel, probabil o sa avem fie o respingere a OUG de către Parlament sau, și mai rău, o viitoare actiune in fata CCR, care are toate sansele să aibă succes. Oricare dintre acestea pot să creeze probleme cu mult mai mari decât cea actuală.

E adevărat, putem sa ignoram toate problemele inca o data si sa speram ca nu se va intampla nimic.